Romania Trezeste-te

Istoria romanilor in versuri

România este un stat situat în Europa, la intersecţia dintre Europa Centrală (46%: Transilvania, Crişana, Banat, Maramureş şi Bucovina), Europa de Sud (38%: Valahia şi Dobrogea) şi Europa de Est (16%: Moldova fără partea Bucovinei aflata pe teritoriul Romaniei). Se învecinează cu Ucraina (650 km) şi Republica Moldova (681 km) în nord şi est, Ungaria (440 km) şi Serbia (546 km) la vest şi Bulgaria (631 km) la sud. În sud-est, România are o porţiune de coastă care îi oferă acces la Marea Neagră. Capitala şi cel mai mare oraş este Bucureşti. România este un stat membru al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) din data de 29 martie 2004 şi, din 1 ianuarie 2007, al Uniunii Europene.

Graniţele României de astăzi includ o mare parte din teritoriul statului antic Dacia.

Teritoriul actual al României a fost locuit începând cu mileniul 2 înainte de Hristos, de triburile indo-europene ale tracilor. Începând cu secolul 6 înainte de Hristos, în regiunea Dunării de Jos sunt semnalaţi geţii, iar în ţinuturile Banat şi Transilvania, dacii. În vremea lui Burebista (82-44 î.Hr.), statul geto-dac avea ca hotare: în nord – Carpaţii Păduroşi, în sud – munţii Haemus (Balcani), în vest – confluenţa râului Morava cu Dunărea mijlocie, în est – râul Bug.

După moartea lui Burebista, statul geto-dac se va destrăma în patru apoi în cinci formaţiuni politice. Nucleul statal se menţine în zona munţilor Şureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus şi Coryllus.

Unitatea statului dac este refăcută de regele Decebal (87-106 d.Hr.). Noul stat avea reşedinţa la Sarmizegetusa. Acesta avea dimensiuni mai mici decât statul lui Burebista, însă era mai bine organizat. Domnia sa reprezintă perioada de apogeu a civilizaţiei geto-dacilor, aflată în a doua etapă a epocii fierului (La Tene). Datorită agravării pericolului roman, care ajunsese la Dunărea de Jos, Decebal poartă două războaie cu romanii conduşi de împăratul Traian în anii: 101-102 respectiv 105-106. În urma acestor războaie, Dacia este cucerită şi transformată în provincie romană. Începe oficial procesul de romanizare al autohtonilor geto-daci.

Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizaţia romană pătrunde în toate compartimentele vieţii unei provincii încât duce la înlocuirea limbii populaţiei supuse cu limba latină. Factorii romanizării au fost administraţia, armata, veteranii, coloniştii, urbanizarea, religia, dreptul şi învăţământul în limba latină. Impactul asupra autohtonilor, al acestor factori, a fost asimilarea, în mod conştient, a civilizaţiei romane. În anul 271, împăratul Aurelianus retrage administraţia şi armata din Dacia. Cea mai mare parte a populaţiei romanizate rămâne la nord de Dunăre. Avem dovezi ale continuităţii populaţiei daco-romane la nord de Dunăre. Aşezări daco-romane nord-dunărene cunosc o locuire neîntreruptă. Vechi centre urbane sunt : Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum. Însă o parte a locuitorilor vechilor oraşe se retrag spre ţinuturile rurale din cauza migratorilor şi întemeiază noi aşezări. După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos. Desfiinţarea frontierei romane de pe linia Carpaţilor a permis circulaţia nestingherită pe ambele versante: dacii liberi – pătrund în interiorul arcului carpatic; daco-romanii trec la E. şi S. de Carpaţi. Refacerea unităţii dacice a amplificat procesul de romanizare. Practicarea neîntreruptă a unor activităţi specifice unei vieţi sedentare, incompatibile cu nomadismul: agricultura, meşteşugurile, exploatarea minereurilor şi comerţul. Menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman, după 271. În timpul împăraţilor Diocleţian, Constantin cel Mare şi Iustinian s-a realizat o adevărată ,,stăpânire” romană la Nord de Dunăre. Răspândirea creştinismului în limba latină la N. Dunării demonstrează romanizarea ireversibilă a dacilor şi continuitatea daco-romanilor. Din limba latină – provin şi termenii de bază ai religiei creştine: biserică – Basilica; Dumnezeu – Domine Deus; Duminică – Dies / Dominica; înger – angelus. Aşadar romanitatea din sudul şi nordul Dunării se consolidează în sec. IV-VI. Autohtonii se integrează definitiv şi deplin romanităţii orientale.

Nicolae Iorga, pe baza izvoarelor istorice studiate o viaţă, concluzionează în Istoria românilor, publicată în parte postum, că poporul român s-a format “între Carpaţii beşkizi şi Pelopones şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră.” Această constatare este făcută şi de P. P. Panaitescu, Silviu Dragomir şi alţii, cu formula etnografică românii sunt urmaşii traco-ilirilor romanizaţi. Părintele Dumitru Stăniloaie observă că romanizarea – subiectul unor dezbateri vaste – s-a realizat în primul rând prin Creştinarea traco-ilirilor, proces care determina şi romanizarea şi deschidea calea către o latinizare adevărată şi pentru cei din apropierea comunităţilor creştine. Aşadar, românii s-au format pe un teritoriu vast care se întindea la nordul şi la sudul Dunării, înglobând fostele provincii romane Dacia şi Moesia. Prima sinteză a fost aceea dintre daci şi romani şi stă la baza formării poporului român. După retragerea aureliană în fosta provincie Dacia rămâne o populaţie romanizată, latinofonă. A doua sinteză se produce la nordul şi la sudul Dunării, în decursul mai multor secole între populaţia daco-romană şi populaţiile slave venite în sec. VII. Consecinţele aşezării slavilor la sud de Dunăre sunt importante. Are loc separarea latinităţii din Pen. Balcanică de cea nord-dunăreană. La sud de Dunăre – majoritatea populaţiei romanice este asimilată de slavi. La nord de Dunăre, populaţia romanică mai numeroasă asimilează elementele slave. Rezultatul celor două sinteze a dus la formarea poporului român, proces încheiat în linii mari la sfârşitul secolului VIII. Tot de la sfârşitul secolului VIII putem vorbi de apariţia limbii române, fiind o limbă romanică sau neolatină. La formarea acesteia au concurat trei elemente: substratul – daco-moesic (c. 10 %); stratul – latin (c. 60 %); adstratul – slav (c. 20 %).

De când cetăţeanul Mailat a făcut-o lată în capitala Italiei, cele mai ciudate sentimente, reacţii şi poziţii politice şi-au făcut loc în paginile presei – atât româneşti cât şi italiene – mobilizând politicieni, comentatori şi analişti.

În acelaşi timp şi noi, cei mulţi şi cenuşii, lansăm opinii şi parlamentăm prin troleibuze şi bodegi, deschizând parcă, puţin câte puţin, cutia Pandorei în care ascundeam sentimentele de mândrie naţională, frustrările şi variile înclinaţii xenophobe. Şi pe la ei e la fel, doar că nivelul violenţei e mult diferit, aşa cum o arată cazul Dianei Mailat, care şi-a văzut magazinul atacat cu bombe în Monterotondo, lângă Roma.

În general, teoriile vehiculate sunt fie cele se învârt in jurul vinovăţiei puiului de d(r)ac, fie la problematica generală a imaginii terfelite a românilor peste hotare, datorată excesului de rromi şi de infractori. Evident, fapta mailatului odată răspândită în mailungul mediei şi societăţii a prins a face pui, ca în natură, unii mai tâmpiţei – precum asaltul carabinierilor asupra Laurei Vasiliu – alţii de-a dreptul scandalizanţi, precum predica din deşertul somnului raţiunii oferită de ministrul român de externe cu privire la opţiunile de viaţă ale infractorilor şi romilor în general.

Dacă am vrea, totuşi, să analizăm cestiunea, nu calea bombei la plombă mi se pare cea demnă de doamna atenţie ci, mai degrabă, recomandabilă ar fi o formă de raţionalizare a tipurilor de reacţii, ca să nu apucăm şi noi să muşcăm din nada prostească a prejudecăţii.

Prima parte a problemei – cel puţin aşa cum o văd eu – constă în aspectele instituţionale sau, mai neaoş pus, în felul în care cei pe care i-am desemnat să joace jocul politic în locul nostru au înţeles să o facă. Sigur, nefiind italian, nu ma iau nici de Corrado Catani, nici de neo-fasciştii lor la fel de cretini ca ai nostri, nici de carabinierii fără carabină la cap, nici de ambasadorii care işi cer scuze particular în public. Nope, mă intereseză zâmbitorii fruntaşi politici, cum înţeleg ei să construiască o relaţie politică şi culturală cu un stat prieten şi aliat, cum consideră dânşii să gestioneze ceva ce acum se numeşte criză şi care ar fi trebuit să se cheme altfel.

Discutăm, de ceva vreme, despre romi, despre cum rrasa asta ciudată ne aduce prejudicii peste hotare; tot soiul de cristoi şi de patapievici se ridică vânjoşi şi susţin filozoficeşte ideea toleranţei, a integrării, a iubirii aproapelui în cea mai pură tradiţie libertariană, etc. Rezultă, evident, că şi ei sunt ai noştri. Aşa cum, nefericit dar exact, şi noi suntem ai lor. Trecem acum peste aspectele societale şi vag integratoare, ca să încercăm să înţelegem cum filozofarea devine act politic, cum de Tăriceanu ori Cioroianu (ironic, nu?) dau mâna cu un infractor la Roma, crezând că e tarabostes peste rromânii peninsulari, cum de preşedintele Băsescu vine cu liste de victime ale xenofobiei ultras italiene, pe care le renegă a doua zi (şi pe drept cuvânt), cum de în Ziua scrie că SRI e de vină de manifestările anti-româneşti de prin Lazio, şamd.

Păi, ca să fiu sincer la modul fin, aş da-o la întors în sens aparent Băsescian – şi aş blama clasa politică în ansamblu. Cotul mă doare încă după şarada Palatelor şi manifestarea implicită a impotenţei – ce naşte monştri gen PLD –, mai presimt şi ceva rectal apropo de cearta colegială a uninominalelor cu care am de gând să mă pansez finalmente la referendum aşa că, evident, problema românilor peninsulari şi a bunului lor fondator întru legendă Romulus Mailat începe să se dovedească irezolvabilă datorită incompetenţei noastre. Adică a celor ca noi, pe care i-am ales, indiferent de coloare politică, şi care ne reprezintă chiar oglindit, pe marea scenă a politichiei internaţionale.

Păi, fraţilor, cum naiba s-ar putea explica libidinoasa reacţie a guvernului ori halucinanta ieşire la scenă a preşedintelui dacă nu prin totala incapacitate mai întâi de a înţelege şi, mai apoi, de a răspunde unei situaţii extrem de simple? Dacă presa îmi spune să muşc, eu mai şi înghit? Pentru că inepţia se regăseşte, realmente, la nivelul informării şi relaţiei instituţiilor cu arena publică, reprezentată la noi, nefericit, de presă. Dat fiind faptul că românul este îndeobşte cârcotaş şi visează capre moarte şi vecini nefericiţi la ştirile de la ora cinci, fiind văduvit istoric de accesul la minima cultură politică – partea a doua a acestui articolaş are drept subiect acest aspect, şi voi aştepta nerăbdător manifestările aiuriţilor care încă mai cred în epoca de aur interbelică a democraţiei noastre – am ajuns în penibila situaţie ca presa să poată monopoliza – în imensa ei incultură şi superficialitate – poziţia vitală de gestiune a agendei publice. Şi aşa se face ca am făcut din Mailat Terente, şi tot la fel se face că stupizii noştri decidenţi s-au simţit vizaţi şi au reacţionat româneşte acolo unde, de exemplu, un american ar fi spus doar atât: te sună avocatul meu… Că, sincer, dacă italienii sunt excitaţi de propria lor campanie electorală, asta nu înseamnă că Realitatea TV trebuie să determine un preşedinte să facă un capăt de politică dintr-un borfaş oarecare, respectiv dintr-o problemă ce există într-o altă ţară bine-merci de mai bine de 12-13 ani, şi de care nu părea că i-ar păsa nimănui până acum… Nici la ei, nici la noi. Aici e şi enormitatea, grotescul şi nimicnicia întregii situaţii. Pentru că, nu e aşa, la noi campania electorală este permanentă….

Şi, abia acuma înţeleg setea lui Tăriceanu şi a lui Cioroianu (din nou, ironic, nu?) de a merge la Roma ca să dea mâna cu nea Argint, purtător de ma’n dat reaku’, nerăbdarea lui nea Băse de a se da în perfectă stambă la teveu cu prostii incompatibile cu funcţia de preşedinte. De aia vina tot ţiganu’ o poartă… Şi, amintiţi-vă, doamna Mailat, cea cu magazinul din Monterotondo, a fost şi dânsa la vizita oficială la Roma a lui Tăriceanu. Dar, sigur, era prea bine crescută ca să facă scandal, aşa cum a făcut signior Argint. Nu putea atrage atenţia presei, că era onestă şi muncea, avea propria ei afacere… Şi dorea, amărâta, numai să afle de ce nu se poate lua legătura cu oficialii ambasadei române de la Roma în ceas de restrişte… Într-un fel, a primit răspunsul – că şi indiferenţa e un răspuns, nu ?

Aşa înţeleg absenţa oricărei reacţii politice decente venite dinspre partea română. Şi, poate pentru prima oară după ’89, puteam să demonstrăm şi noi, vorba imnului, că alt sânge curge în noi, nu limfa asta bizantinoidă cu iz de putrefacţie sovietică… Şi, repet, nu mă leg de italieni şi de reacţiile lor. Vorba lui Kipling, asta-i o altă poveste…